Când credeam

Când credeam că ziua de ieri m-a evitat
și mi-a pus bețe în roate,
că a trecut pe lângă mine
ca o străină grăbită
care nu-și mai recunoaște umbra,

atunci am înțeles
că povestea nu era capriciu,
ci strigăt.
Unul pe care nu-l puteam duce –
nu cu pașii mei,
nu cu inima mea care se închidea
ca o ușă de tren în mers.

Muream încet-încet
într-o zi în care trebuia să plec,
dar n-a venit nimeni
să-mi așeze palma pe frunte
și să-mi spună:
„rămâi puțin,
întoarce-ți privirea,
primește acest fir de aer.”

Doamne…
între două zboruri ratate
și un cer care nu m-a vrut,
am simțit o atingere –
foarte slabă,
foarte Neruda –
ca și cum cineva îmi șoptea
că până și fuga poate fi
o formă de supraviețuire.

Eli Gîlcescu în dialog cu Elira