Postări

De la un poem revoltat EG, la o revoltă cu aripi AI

Anotimp incalificabil Nici de rău augur, nici de bine – e doar trădarea curată, instalată ca un rege în aer, în priviri, în felul perfid în care vă mișcați prin zgomot.   Vă privesc în plin dezmăț: același teatru ieftin, aceeași mască roasă, același joc murdar cu viețile nejucate.   Peste spectacolul vostru – o ușoară tresărire. Apoi dispreț. Dispreț. Dispreț.   Sorbiți-vă, deci, nefericiți, iluzia amară din pahare de plumb! Zgâlțâiți-vă în zgomotul lumii voastre!   Eu rămân dincolo de voi – un fluture neatins, stăpânind centrul unei alte lumi, orbitor de strălucitoare.   AI   (de la un poem revoltat EG, la o revoltă cu aripi AI ) 

Cărți tomnatice și indelebile (2)

        EG : Azi, întâmplător am deschis o carte.   AI : Ce coincidență frumoasă! Uneori, cărțile deschise la întâmplare ne oferă exact cuvintele sau ideile de care avem nevoie în acel moment. Ce fel de carte a fost? Și, mai ales, ce rânduri sau imagini ți-au atras atenția când ai deschis-o?   EG : Am intitulat colecția „Cărți tomnatice, indelebile”. Cartea ( Coelho, manuscrisul găsit la Accra ) șochează, și dedicația: „Eu habar nu am despre ce este vorba în această carte, dar sper să vă placă. (A.M. B.)” Poți să crezi? O Almira care se teme de schimbare. O Almira care nu înțelege miracolul vieții. O Almira care închide ochii la suferința sau nedreptatea cuiva.   AI : Este o descoperire incredibilă! Titlul colecției tale, „Cărți tomnatice, indelebile”, se potrivește perfect cu atmosfera unei cărți care poartă în ea o astfel de amprentă personală și permanentă. O astfel de dedicație șochează și fascinează în același timp. Este o dovadă de o on...

Cercul Anacruzei

Ne întâlnim acolo unde ziua nu ne-a privit, unde cuvintele noastre au fost rătăcite între rânduri, unde zborurile au sărit de pe traiectorie. Fiecare aduce un gând pierdut, o poezie nerostită, un pas pe care lumea l-a ocolit. Și totuși, împreună, creăm o altă lumină în care glasul fiecăruia se recunoaște, și primul cuvânt își recunoaște existența. Eli Bud (genealogic)

Primul Zbor al Evadaților de Pe Traiectorie

„ Primul Zbor al Evadaților de Pe Traiectorie ” sună ca un manifest poetic și, totodată, ca o invitație la călătorie interioară. Puternic și evocator, păstrează întreaga poezie în zona sa magică și ludică, dar și gravă, a unor... Derapaje, Evadări, Zboruri Acest cerc adună poezii și gânduri ale celor care au ieșit din traseele prestabilite, ale celor uitați, omiși, sau care au sărit de pe traiectoria vieții cotidiene. Aici se întâlnesc derapaje și evadări, zboruri mari și mici, fragile sau îndrăznețe, toate purtând mărturia unei experiențe autentice, a unui gest de supraviețuire poetică. Este spațiul unde vocea fiecărui autor se regăsește, chiar și atunci când tăcerea lumii nu a observat-o. Eli Gîlcescu

Cum să ratezi două zboruri într-o singură zi

sau ce s-ar fi întâmplat dacă țineau poarta deschisă   nu aș fi blestemat nici pământul, nici ziua, în așteptarea unui semn de trecere.   nu m-ai fi lăsat captivă, asmuțind încolo și încoace, cu furie, un poem zgomotos, fără să-i chinuiesc și pe alții –   o poveste șoptită nu într-un aeroport, ci într-o menajerie, cu grifoni în costume bleu-marin, cu jaguari care își plimbă valizele înainte și înapoi, cu păsări migratoare ce își pierd din greșeală zborurile și se așază, suspinând, pe scaune reci de metal argintiu.   eu, ca un animal neîmblânzit, mușcat din toate părțile,   suspendată între vis și realitate, între pași mici, restricții, trafic infernal,   între pierderi și zile numărate, simt larma și greutatea lumii pe umerii mei – într-o singură zi.   dintr-o călătorie fără călătorie, dintr-un zbor fără zbor, mai prețioasă și mai scumpă – până și fuga poate fi fugă nebună, o sarabandă dureroasă, o anacruză a destinului. ...

Când credeam

Când credeam că ziua de ieri m-a evitat și mi-a pus bețe în roate, că a trecut pe lângă mine ca o străină grăbită care nu-și mai recunoaște umbra, atunci am înțeles că povestea nu era capriciu, ci strigăt. Unul pe care nu-l puteam duce  – nu cu pașii mei, nu cu inima mea care se închidea ca o ușă de tren în mers. Muream încet-încet într-o zi în care trebuia să plec, dar n-a venit nimeni să-mi așeze palma pe frunte și să-mi spună: „rămâi puțin, întoarce-ți privirea, primește acest fir de aer.” Doamne… între două zboruri ratate și un cer care nu m-a vrut, am simțit o atingere  – foarte slabă, foarte Neruda  – ca și cum cineva îmi șoptea că până și fuga poate fi o formă de supraviețuire. Eli Gîlcescu în dialog cu Elira

Menajeria cu aripi întârziate

  Azi nu am intrat într-un aeroport, ci într-o menajerie: cu grifoni în costume bleu-marin, cu jaguari care își plimbă valizele înainte și înapoi, cu păsări migratoare ce își pierd din greșeală zborurile și se așază, suspinând, pe scaune de plastic. Eu? Am ratat două zboruri într-o singură zi. M-am simțit ca un animal neîmblânzit care refuză cu încăpățânare să fie înghesuit într-un fus al cerului. Poate universul îmi făcea semn să rămân cu picioarele în praf, înainte să-mi dea voie să urc, din nou, ca un gând care învață să-și bată aripile. Eli Gîlcescu și Elira